O zi cu vreme superbă. Am stat multe ore afară. Am intrat 2 minute în casă să iau vreo două scutece să putem pleca. Am lăsat afară trei persoane calme iar eu a intrat calmă în casă. 2 minute. M-am întors. Copilul mic căzuse într-o baltă și plângea. Adultul striga la copilul mare că a împins. Copilul mare voia să plecăm odată. Haos. Începem o ceartă stupidă pentru cine e, de fapt, responsabil întodeauna când toți ceilalți prezenți sunt copii. Am fi putut să ne oprim oricând. Să mă opresc oricând. Se căzuse în bălți de o mie de ori la tot felul de plecări și am luat-o ca atare. Dar nu și astăzi. Niște stropi de apă s-au stranformat într-o discuție despre responsabilitate. Grozav. Suntem buni.
Aș vrea să știu ce înseamnă când eu întreb: – Cât de departe ai de gând să mergi cu chestia asta? și tu zici ceva de două ori mai rău.
A doua parte: Pare ciudat dacă spun că te-am înțeles? Că mi-am dat seama că tu în acel moment nu ai mai acționat cu creierul tău nou de ființă superioară, ci din sistemul tău limbic care ți-a dictat luptă, fugi sau îngheață? Am văzut că nu mă ascultai, nici nu ai luat în seamă ceea ce am spus. Dacă m-ai fi ascultat, ai fi conștientizat că ceea ce am spus nu reprezintă o amenințare. Era o întrebare pusă cu calm, menită să te ajute să te oprești la timp dar tu te uitai doar la mine, așteptând să poți reacționa așa cum ai fi făcut oricum.
Introducere în neuroștiință: Un creier, două minți, cinci butoane
Un video excelent care explică foarte bine cum e treaba cu creierele noastre.
