E trecut de 8 dimineața pe ceasul din bucătărie, am rămas eu și Ileana. Ea împinge felii mici de avocado și se întinde după bucăți mai mari de ou iar eu sorb din cafea cu gândul în altă parte. Pe nedrept (față de mine și față de ea) reciclez o conversație pe care am avut-o ieri. Replică cu replică demontez, evaluez, pun altceva în loc. Simt cum lucrul ăsta mă consumă, îmi schimbă energia și mă oftic că mi-e atât de greu să-i dau drumul. Atunci când revin pentru câteva secunde, o privesc pe Ileana și îmi dau seama: ce pierdere de timp să nu fiu prezentă. Încep să-i vorbesc. Mi-e ciudă că stau cu gândul în altă parte când aș putea, pur și simplu, să mă bucur de compania ta minunată. Uite ce bine mă simt aici cu tine și cât puțin sens are să călătoresc cu gândul în trecut. Voi renunța la ce cred eu că nu am rezolvat ieri pentru că deja nu mai contează. Tot ce contează e momentul prezent și dacă aș trăi mai puțin din cap și mai mult din inimă cred că aș și reuși. Copilul a continuat să se uite senin la mine, cu un zâmbet în colțul gurii. Nu m-a întrerupt, nu m-a persiflat ci m-a înțeles și m-a primit înapoi.
Apoi am trăit cum am vrut noi.
