M-am trezit târziu. Am mai zăbovit câteva minute (eu în șoc iar Ileana în extaz) la fereastră așa că l-am prins pe Radu pe picior de plecare, cu bagajul la ușă. Ne-am luat la revedere, a plecat. Era clar că vom fi doi adulți acasă și un copil acasă pe vremea asta așa că am hotărât să merg la sală. Am alergat bine, de mi-a ieșit și durerea de cap din cap. Dar nu până să mă hidratez ca un lac de acumulare. Lac de sudoare am ieșit în ger și am plecat spre casa unde am făcut duș și am pus o masă. Copilul mic a adormit iar eu am râs la Oscar’s Oasis cu copilul mare. Rămâne loc și pentru mame când totul se desfășoară 1:1. L-am rugat pe Radu să-mi dea o îmbrățișare. M-a refuzat. M-am prefăcut că leșin exagerat de dramatic și că acum trebuie să mă târăsc până în birou unde voia să pictăm, s-a prăpădit și s-a îndurat. Tot nu mi-a răspuns la cum a fost ziua ta? Dintr-o dată, nu a mai avut nevoie de mine. Se întâmplă de la vârsta asta. M-am întors la cafea și la holbatul pe fereastră. Timpul trece. Tic Tac. 30 de minute de joacă pe afară, joaca de seara, cina, baie iar acum jucăriile sunt claie peste grămadă în camera de DA și rufele se usucă în casă.
