Stau cu spatele pe caloriferul cald, cu fundul pe covor și cu un sân descoperit din care se adapă un pui mic de om. La început nu se mișcă prea mult dar cu cât se relaxează mai tare cu atât mai lovește cu un picior sau bate ușor cu mână pe pielea mea. Eu șed blând, mi-e cald în spate și mi-e cald și-n brațe. Stomacul i se umple dar nu și inima așa că rămâne atârnată, răsucită, agățată de țiți. Ai terminat? îmi vine în minte dar ignor întrebarea. Doar stau. Ai zice că vrea să se desprindă dar tresare când sfârcul îi scapă și geme; se întoarce, apucă, mai bea puțin lapte. Nu mișc un deget, să facă ce vrea ea, sunt bine și eu aici și stau. Simt conectarea dintre noi două și las emoția să mi se așeze peste tot pentru că dacă m-am simțit vinovată față de fetița mea dragă a fost pentru momentele mai puține de timp-fără-măsură ca acestea în care totul este al ei. Chiar ne dorim să nu facem nicio diferență, așa-i?!
Apoi ziua ne-a tras după ea și noi am mers. La masă, la somn, la gustare, la doctor, la masă la baie, la somn.
Post scriptum: Cea mai simplă și la îndemână practică de îngrijire de sine este aceea de a petrece 5 minute în plus la duș.
