17:05. Las sticla de apă pe jumătate goală pe parchet. Tocmai ce începusem să ud florile și m-am oprit brusc când am realizat că eu nu m-am auzit azi. Am vorbit, am ascultat alte gânduri, am împlinit dorințe, cereri, am citit Domnișoara Poimâine și joaca de-a timpul, am ascultat muzică, am dansat, am făcut prăjituri, am pus masa, am culcat copilul mic, am făcut lego și bătaie cu perne cu copilul mare, am șters funduri, am spălat mânuțe, am decojit mere, am făcut plăcintă, am petrecut fiecare moment cu Radu și Ileana, nu m-am oprit o clipă și oricât de bine ar fi fost, acum am obosit. Ileana se joacă liniștită într-un colț iar Radu tocmai a ieșit în curte. E liniște, nimeni nu mă strigă, nimeni nu vrea ceva de la mine chiar acum și în niciun caz nu irosesc clipa asta udând florile. Mă întind pe covor, închid ochii, îmi aud respirația și vocea din cap, mă simt în corpul meu, mă relaxez, simt că aș putea să adorm, mă felicit pentru decizie.
– Mama?
Deschid ochii și înainte să răspund mă uit la ceas. E 17:11.
