Soarele nu-mi bate dimineața în geam, trebuie să-i deschid ușa ca să intre. Chiar și așa, am preferat camera asta pentru peisaj. Room with a view. În zilele senine se vede perfect crucea, chiar și de la 70 de km distanță, iar alteori pot vedea cerul brăzdat de fulgere și știu că plouă la Moieciu. Astăzi cerul nu a fost perfect senin dar tot vedeam crestele albe ca niște canini imenși. Lanțul munților iar între noi câmpul. Îmi vine greu să cred că la început m-am simțit izolată și singură în locul acesta care a avut nevoie de timp să se numeasă acasă. Eram doar eu și un bebeluș multe ore din zi și nu știam ce să fac cu toate trăirile mele. Eram la începutul nostru, al tuturor, la începutul vieții în trei și tot ce însemna asta iar eu nu învățasem să spun îmi vine să țip și Alex nu învățase să mă asculte atât de mult și de bine. Nu îmi amintesc să fi admirat atât de mult peisajul.. Astăzi, în timp ce mă plimbam pe câmp cu Ileana, mi-a venit să-i mulțumesc în gând pentru locul ales. Tot eu, tot aici dar cu totul altă perspectivă. Asupra întregii relații, de fapt.
Am făcut curat în toată casa în timp ce am ascultat Semnele incipente în întârzierea de dezvoltare la copii iar în timpul somnului Ilenei am început să scriu un articol care se tot lungește și în care pun și multă informație iar asta mă cam sperie pentru că am și eu sindromul impostorului, ca orișicare. Mă holbez la suportul ăla de curs care e pe birou și-mi spun: It’s happening.
Copiii mi-au făcut un masaj foarte bun în seara asta, unul pe spate și unul la păr. M-au relaxat foarte mult și când au început să se pupe de noapte bună m-au topit de tot.
