Experiența creșterii propriilor copii este unică pentru fiecare om în parte. Noi suntem unici, copiii noștri sunt unici și ei așa că experiențele noastre sunt variate. Ce pot face eu este să scriu din ceea ce am învățat eu despre acest proces și din acest proces. Eu pot oferi experiența mea știind că pe unii îi poate ajuta mai mult iar pe alții mai puțin.
Fie că am programat cel de-al doilea copil sau el a venit, pur și simplu, avem resurse să luăm o decizie, să ne asumăm venirea pe lume a acelui copil. Pentru primul copil, indiferent cât e implicat este de părinți în tot procesul, e tot o decizie ce a venit din afară și care îi va afecta întreaga viață. Părinții pun copiii în fața faptului împlinit, acest lucru fiind natural pentru că, un copil, indiferent de răspunsul pe care l-ar putea da într-o astfel de consultare, nu ar avea maturitatea necesară să cuprindă cu mintea întreaga experiență. Adaptarea este un proces și, oricât de mult ne-ar plăcea să trecem direct în faza de acceptare, nu putem evita conflictele ce vor genera creșterea care ne va duce în acel punct. Ceea ce putem face este să îi credem puiului nostru toate cele, să ne punem în locul lui și să ne dăm timp să învățăm să funcționăm așa.
Vârsta cea mai potrivită pentru venirea pe lume a unui frate (din punctul de vedere al copilului) este de până în doi ani sau după patru ani pentru că în intervalul 2-4 ani dezvoltarea firească a copilului, în procesul de maturizarea, îl face să aibă o nouă perspectivă a mediul înconjurător. De exemplu, ei pot dezvolta mai multe frici pentru că încep să realizeze că li se pot întâmpla și lucruri rele și pot deveni mult mai anxioși. Se reactivează și anxietatea de separare și pot plânge mai mult atunci când plecăm de lângă ei iar faptul că un nou născut foarte simpatic ne ocupă brațele și sânii nu poate fi reasigurator pentru copilul mare. Aceasta fereastră nu înseamnă că va fi imposibil ci doar îndeamnă la și mai multă indulgență și empatie mai ales că un copil chiar și de doi ani poate părea enorm față de un nou născut iar părinții tind să aibă așteptări de la un copil ce doar li se pare mult mai mare. Nu programăm întodeauna cea de-a doua sarcină dar știind aceste lucruri putem fi mult mai atenți, iubitori și indulgenți cu copilul nostru care nu numai că trece printr-o schimbare majoră care îi alertează toate simțurile dar nici nu e într-o fereastră oportună pentru a face față mai ușor bulucului de trăiri ce l-au cuprins.
Informația aceasta o știam și acum 1 an și cinci luni și, totuși, părea că o uit atunci când era mai important. Oboseala, frustrarea, hormonii, emoțiile.. Am învățat că, deși ai un plan făcut dinainte e greu să te ții de el dar mai ales, am învățat că dacă ai un plan și el nu se potrivește cu realitatea, ar fi foarte bine să-l arunci pe geam! Mai ales asta. Sunt multe stări prin care treci ca mamă de doi. Supărările copilului mare, frica și anxietatea lui, nevoile copilului mic, lipsa ta de somn, momentele când ești doar tu cu ei.. o zi nu a fost grea când și Alex a fost acasă. Aș scrie propoziția asta de mai multe ori. Ajutorul pe care îl ai contează mai mult decât numărul de copii. Asta dacă și tu, ca și mine, îți dorești să fii o mamă relaxată și care reușește să se și bucure de creșterea propriilor copii. Încet, cu răbdare și cu dorință armonia se restaurează. Radu avea patru ani la nașterea surioarei lui și ne-a luat cam un an să începem să ne așezăm. Toate momentele în care, așa epuizată cum ești, îți faci timp pentru a colora, pentru a juca un joc sau pentru a urmări un film (în funcție de vârsta copilului) împreună cu copilul cel mare îl vor face să se simtă în siguranță și iubit. Cu timpul, momentele de liniște în patru vor deveni numeroase, mai pline și vor compensa pe cele mai grele. Va fi la fel de ușor ca atunci când aveai doar un copil? Nu cred. Ai schimba ceva la viața ta cu doi, cu trei, cu patru copii? Pun pariu că nu.
