Am ieșit la 9 dimineața din casă. Soarele încălzea bine mersi, haine lejere, ochelari de soare, bagaje puține. După atât de multe zile întunecate, simpla prezență a soarelui pe cerul albastru a fost motiv de recunoștință. Am plecat spre casa bunicilor unde primăvara se desfășoară într-o dimensiune paralelă și unde acest anotimp înseamnă pământ proaspăt săpat și răsad tânăr pus în pământ. Copiii au scormonit în pământ și au plantat și ei fire de roșii și castraveți. Am citit acum câțiva ani despre o școală din Anglia unde prezența unei sere în care copiii sădeau și lucrau pământul era principalul motiv pentru care părinții se înghesuiau să-și înscrie copiii. Să învețe sursa hranei lor, spuneau. Noi încă suntem atât de aproape de sursa hranei noastre, încât putem trăi ca acum 100 de ani. Oare asta e bine sau rău? Cred că e ceea ce e și în timp ce copiii mei nu vor mai prinde învătământ ca în Anglia în timpul vieții lor, nici prea mulți englezi nu vor cunoaște minunea pe care o trăiesc copiii mei, primăvara, în curtea bunicilor lor.
Am intrat la ora cinei în casă iar Radu i-a turnat lapte de capră lui Alex în paharul cu vin. Singurul pe care îl mai avea iar tot ce a spus a fost: Era singurul vin pe care îl aveam. Apoi s-a dus să le pună apă în cadă. Cred că ritualul meu cu lemnul de santal funcționează :)) La duș mi-a venit în minte un mesaj pe care l-am primit de la formatorul nostru în după amiaza asta și mi-am amintit ce bine mă simt în grupul ăsta. Cu asta în minte, mi-am dar de trei ori cu șampon.
