Băi, dar am țipat astăzi. Mult, prelung, repetat. Se ducea direct înspre drumul național. Dar asta nu e o scuză. Un țipăt ascuțit, superficial, mă auzeam și parcă nu eram eu. Nici asta nu e o scuză. El nu mă auzea, probabil. Multe camioane și zeci de mașini trec în câteva minute. Pericol de moarte. Disperarea nu este o scuză. La început am fost speriată iar când l-am prins, în sfârșit, de mână eram furioasă. Am îngenuchiat din reflex să-l privesc în ochi dar tot cu țipat. De ce mai țipi acum? E chiar aici. A țipat și el. M-am oprit eu. Ce-o fi zis bebelușul care atârna între noi, cu gura deschisă, scăpase sânul, avea ochii mari. M-am întristat. Am spus limită și am plecat acasă. Mai bine, mai mult n-am putut atunci.
Cu ce te pot ajuta? Mă întreabă după zece minute. Se apucă și taie salata, spală cartofii, vrea el să-i paseze, pune servețele și tacâmuri. -Radu, ce e diferit acum, în acest moment față de momentul când te strigam pe câmp? Te simt așa aproape iar atunci parcă eram pe planete diferite.
Am reluat regulile de siguranță și mâine facem un joc despre asta. Unul inventat de mine iar altul de el. Vedem ce iese.
În rest cu calm, pupici, hrană bună, aer curat, fără zahar iar eu mă simt o mamă rea astăzi. Dar tot eu știu că nu sunt așa.
