Nu știu voi dar eu am început să mă pregătesc pentru momentele în care copiii mei, adulți deja, îmi vor spune la un moment dat tot ce n-am făcut bine pentru ei. Într-o ceartă (deși aș prefera cu calm), într-o criză existențială (a lor), poate chiar în terapia personală când mă vor invita, poate atunci când nu le iese ceva.. habar n-am, dar știu sigur că va exista acel moment. Se va întâmpla asta pentru că vom trăi în lumi diferite și, în timp ce bunicii noștri ar putea reproșa părinților că nu au mâncat niciodată suficient, părinții noștrii ar putea reproșa că i-au trimis de prea cruzi singuri în lume, reproșul generației mele ar putea fi că nu au fost prezenți iar copiii noștri ar putea spune erai mereu în cârca mea, voiai să știi ce simt, cum mă simt, tot. Nu știu exact, presupun doar. Dacă Radu îmi va spune că s-a simțit ca un ratat că nu l-am lăsat să aibă telefon până într-a cincea? Că se simțea marginalizat pentru că nu avea subiect de conversație TikTok (sau ce-o mai fi până atunci), că a suferit enorm din cauza asta și că e vina mea, cu fricile mele cu tehnologia, eu, născută în ’87..
Indiferent despre ce e vorba, în reproșurile copiilor noștri va fi întotdeauna și multă, multă durere. Sunt răni pe care noi le-am creat fără să vrem, fără să știm mai bine de atât la momentul respectiv. Sper ca atunci când se va întâmpla asta, să-mi amintesc singurul răspuns posibil într-o astfel de situație: Îmi pare rău că ai simțit așa.

