În ziua 100 am dus copiii la librărie. Mi-am imaginat cum o să intrăm, ne vom așeza pe fotolii sau pe jos, vom răsfoi, vom alege iar ei se vor îndrăgosti de atmosfera de acolo și vor intra pentru tot restul vieților lor din când în când să-și cumpere cărți.
Cât de cât am nimerit-o. Radu s-a dus țintă la seria de ficțiune pe care o văzusem și eu data trecută și a ales primele două volume iar Ileana a luat Cameleonul pe care îl avea și acasă. Partea pe care nu am nimerit-o are legătură cu niște jucării așezate lângă cărți. A găsit un bakugan (nu știu dacă am scris corect) de 71 de lei pe care îl voia cu orice preț. A tras o criză de plâns superbă, cu argumente „Mami, dar eu nu mai vreau să devin ninja!” (așa se numea seria de romane din care își alesese) și „Mai știi ce am vorbit? Că e corpul meu și eu aleg?” A plâns, l-am văzut cât e de supărat, i-am spus asta, i-am spus că sunt zile în care cumpăram doar cărți. Și cărți am luat.
Am fost trei adulți care nu au schimbat nici o vorbă și patru copii care au citit, au plâns, au vorbit, s-au răzgândit, s-au plimbat, au negociat, au trăit o zi întreagă într-o oră.
Eu mi-am luat Privind soarele în față pe care, din întâmplare, am așezat-o în bibliotecă fix lângă Mama și sensul vieții. Eu cred în semnele astea pe care mi le dau cărțile.
