În copilărie mergeam în vizită într-o casă în care era un lămâi enorm. Era o casă superbă și murdară iar locatarii erau împărțiti în victime și agresori. Lucruri ciudate se petreceau acolo și s-au petrecut mult timp după ce eu nu i-am mai călcat pragul. Fragmente de amintiri am cărat cu mine (inclusiv imaginea clară a unor șosete albe cu tălpile negre de jeg), niște scări, niște jocuri și niște păcăleli. Și imaginea lămâiului plin de lămâi. De ani de zile mă străduiesc să cresc un lămâi și nu reușesc. Terapeuta mea spune că are legătura.
Ne-am trezit mai prea devreme astăzi iar acum mă culc prea târziu. Închei, cumva, un ciclu și mă simt ca avionul mic din poza și dimineața și seara, deși secvențe cu amintiri din timpul zilei mă fac să chicotesc de veselie. Asta e.
