Mamă suficient de bună. Mamă suficient de bună. Mamă suficient de bună. Zic de mai multe ori ca să-mi intre bine în sinapse. Poate chiar formez una. Dacă e să fie, una fără vinovăție dar cu relaxare, vă rog! Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că sunt o mamă suficient de bună i-aș dat și una peste ochi. I-aș fi spus că asta e inventată de cei care țipă la copiii lor, ceea ce nu e cazul meu, desigur! Cum adică suficient de bun? Prefect ce are? Mamă câte mai bifam și ce bine îmi mergea la ego. Apoi băiatul meu m-a mai crescut puțin, apoi a mai venit și surioara lui cu lecțiile ei, so far. Am început să cred că greșesc, apoi să mă biciuiesc, în ochii mei nu aveam nicio scuza (chiar și așa obosită în primul an cu doi copii mici). Am mers să vorbesc despre asta și argumentul suprem a fost că ei vor face ce fac și eu. Apoi m-am văzut în oglindă. Apoi terapeuta mi-a spus că polarizez și m-a învățat să spun am țipat și nu a murit nimeni. Am început să mă plac și să mă iert. Am vrut lucruri pentru mine, am întins mâna și le-am luat. Acum trăim într-o realitate unde atunci când greșim ne cerem scuze, ne îmbrățișăm și mergem mai departe.
Conform studiilor mamă suficient de bună înseamnă să faci lucrurile bune în 30% din timp. Cam de atât ar avea nevoie copiii ca să meargă bine cu ei înșiși în viață. Eu nu-mi propun 30 pentru că mi-e teamă să nu ajung la 15 dar un 50% e suficient de bun pentru mine.
