Așa cum îmi place să fotografiez unele case, ușile lor frumos lucrate, vitraliile superbe sau arhitectura exterioară tot așa îmi place să îmi imaginez și viețile celor care au trecut pe acolo. Ating deseori intenționat cu un deget fierul frumos lucrat al unei porți și îmi închipui zeci de oameni diferiți de mine, și eu de ei, care au făcut asta înainte, fiecare cu motivele lui. M-am întrebat și astăzi, în timp ce stăteam cu spatele la fereastră dacă cei ce trec chiar acum pe stradă își imaginează, ca și mine, ce se întâmplă în clădiri. Să zicem că eram eu afară de data asta și mi-aș fi ridicat privirea să admir clădirea aceea din spatele porții negre. Orbită de soare, mi-aș ținut mâinile streașină la ochi și m-aș fi uitat îndelung la perdeaua roz deschis de la etajul patru ce se mișcă ușor în vânt. E cineva acasă, mi-aș fi spus. Aș fi văzut cu ochii minții o fată care arată exact ca mine, ce stă cu spatele la geam, cu ochii închiși și cu picioarele pe podea. Respiră adânc. Mi-aș fi închipuit că se simte în siguranță pentru că nu poți închide ochii în orice loc și orice moment. Aș fi traversat cu pas ușor strada și i-aș fi dat întâlnire pe al treilea inel întors din poarta neagră.
Mă simt recunoscătoare pentru ziua de azi. Pentru oameni, pentru spațiu, pentru timp. Eu tot povestesc că merg la formare dar încep să cred din ce în ce mai mult că e o transformare.
