„Minunat răspuns, Jill. Ai atât de multă înțelepciune în tine. Nu este prima oară când descoperi un mare adevăr înăuntrul tău atunci când îți imaginezi cum o sfătuiești pe fiica ta în privința vieții. Acum trebuie să înveți să fii propria ta mamă.” Privind soarele în față, p. 116
Am recitit pasajul ăsta atunci când am închis cartea ca să fiu sigură că e ultimul lucru pe care îl citesc înainte de somn. Am simțit că mi-a spus ceea ce aveam nevoie să auzim toate, generații întregi, generația mea, generația mamei. Atunci când am aflat că voi avea o fiica, am luat la bani mărunți credințe pe care nu le chestionasem niciodată până atunci: feminitate, feminism, linia maternă din familia mea, idei preconcepute transmise inconștient, secrete (din fericire la noi se spun multe) și altele.
Câte generații înaintea mea și-au proiectat fericirea în proprii copii? Multe? Toate? Adevărul e că nu putem face nimic pentru copiii noștri, dacă nu facem ceva și pentru noi iar acest exercițiu este profund și simplu: Ce îi spui fiicei tale că merită să primească de la viață dar nu ți l-ai spus ție prima?
Încep eu: După baie, obișnuiesc să îmi sărut fiica. Las pupici mici, mărunți pe tălpile ei, pe glezne, pe degetele de la piciare. Ea închide ochi, se relaxează și zâmbește în colțul gurii a plăcere. „Așa meriți să fii iubită.”, îi spun.
