Cred că m-am înșelat. Am spus într-o discuție despre moarte și viață și moarte următorul lucru: dacă menirea mea este să aduc alinare într-un singur mod, acela de a oferi un pahar cu apă cuiva? Toată ideea asta mi-a apărut atunci când simțit o presiune prea mare ca să fac ceva semnificativ cu viața mea. Mi-am dat seama că, într-un astfel de ritm, risc să ratez esențialul adică trăitul în sine. Din alt punct de vedere, termenul de menire străbate o distanță mai mare decât spațiul descris de ideea de existență doar aici și acum, idee în care m-am regăsit profund în ultimul timp. Dar nu despre existențialism și ce cred eu despre viață și moarte voiam să povestesc, ci despre ideea că un act de bunătate ar fi o menire, ceva ce ar putea să ni se întâmple! Aici cred că m-am înșelat pentru că un act de bunătate este un comportament învățat. Deci la cheremul oricui.
A fost ziua Ilenei azi. A fost și ziua mea. Și a mamei mele. Și a mamei mamei mele. Și a mamei mamei mamei ei. Trăim într-un soi de Macondo. Márquez would be proud.
