Acum vreo doi ani mi-a prins bine o carte care se numește Femei care iubesc prea mult dar, astăzi, aș fi avut nevoie de una care să se numească Femei care gândesc prea mult.. Nu am putut să-mi opresc creierul nicio clipă. Obosisem, voiam să oprească cineva curentul, știam că eu pot face lucrul acesta, știam și cum dar eram capabilă să duc până la capăt. Dacă nu aș fi avut durerile alea de genunchi, acesta ar fi fost momentul perfect pentru o alergare de 10 km. Alergarea, deși rămâne una din plăcerile vieții mele, e un comportament de coping. La naiba, tot ce facem este. Dar, de unde stau eu, și situația pare una de supraviețuire. M-am judecat la greu pentru cum m-am simțit azi, pentru unele chestii pe care le-am spus ieri, pentru tot ce mi-am amintit că n-am făcut la timp sau până la capăt în viața asta. Aș fi fost curioasă ce hormon își face de cap în corpul meu în momentele alea. Nu a fost o zi bună dar pentru că nu a fost prima de acest fel, am încasat liniștită. M-am felicitat că n-am dat vina pe nimeni. Bănuiesc că e efectul unor zile grele chiar dacă îngrijorarea s-a risipit pe parcursul unei zile. Faptul că mama a dispărut fizic din viața mea pentru câteva zile m-a făcut să mă uit la mine ca la un mușuroi de furnici în care cineva înfige un băț: panică, haos, acțiuni impulsive, reconfigurare și, în final, adaptare. Dar mai am până acolo. Într-un mod ciudat, pentru că-mi pasă de mine, mi se pare super interesant.
Așa, pe jumătate funcțională, m-am jucat mult cu copiii mei azi. Râsetele lor, regulile lor, pupicii toate ajungeau la mine.
