Acum ceva vreme mi-am dat seama că e o pierdere de timp să fac din fericire scopul meu. În fond, să cauți permanent ceva ce nu durează mai mult de câteva secunde, poate fi obositor și nesatisfăcător. Am hotărât că e mai importantă călătoria dintre momentele de fericire dar, cum nu poți călători oricum, mi-am însușit ca partener de drum echilibrul. Desigur, eu nu am inventat nimic, pur și simplu am avut acces la un curent (putea fi altul) și fac și eu parte dintr-o bucată de generație orientată către ceva (putea fi orice). Deci, ca toti ceilalți, atunci când am înțeles cum e cu fericirea asta, am început să tind către echilibru. Nu mi-am dat seama că am înlocuit un concept absolut și greu de atins cu un altul. Pentru că perfecțiune nu există, echilibrul și fericirea sunt reprezentate în viețile noastre doar prin niște momente. Acum vreo lună, la modulul de parenting conștient, am aflat că, în viața asta, nu cu echilibrul ar trebui să facem pereche ci cu flexibilitatea.
M-am gândit deseori la cum ar putea fi treaba asta de atunci iar acum, după tot ce am trăit și scris aseară , am văzut cum e. Am văzut cum să te privești din afară și să vezi exact ce se întâmplă cu tine, să recunoști un mod de a fi, am văzut cum e să știi unde ești pas cu pas, am văzut cum am urcat și coborât în propriile trăiri, m-am însoțit, m-am condus, m-am văzut. Am mers cu mine. Am fost propriul meu felinar și, ghici ce, m-am scos la lumină. Flexibilitatea e ceea ce ai nevoie la un drum, mai ales unul lung, cu suișuri și coborâșuri, așa cum e viața. Ca să nu ți se rupă inima.
