N-am mai simțit până acum atât de acut să nu scriu. Capul, ochii, parcă și inima. Ce e cu mine? Și de ce, totuși, iată!, scriu? Să zicem că atunci când mă apuc să scriu mă transform într-un tren. Capul este locomotiva, inima este motorul, roțile sunt degetele și tot așa. Intuița e harta. E un tren foarte Personal. Nu devin cunoscută, nu simt că-mi trebuie neapărat asta. Daca ar fi așa, m-aș apuca serios de treabă cu articole bine documentate, care interesează pe mai multă lume, chestii care se cauta pe google (de ex. caca verde la copil mic, muci, etc :))) Dar eu nu fac asta decât dacă mi-a marcat istoria personală într-un anume mod. Mă rog, începusem să povestesc despre altceva. Aha. Voiam să zic că scriu ca să-mi urmez inima.
Și pentru că e important pentru mine să menționez că zilele astea a mai venit un copil în familia noastră extinsă. Nu a avut alte opțiuni și s-a născut superb și sănătos, noi îl iubim și îi urăm Bun venit, Toma!
