Rana de respingere a fost mai puternică decât de obicei.
Îți tremură sufletul puțin când auzi așa ceva de la copilul tău chiar dacă știi alea sunt exact vorbe învățate de la tine. Cuvintele îți urcă în gât și parcă ar vrea să iasă: de obicei?? Dar nu e despre tine și cealaltă jumătate din tine se bucură că aveți astfel de discuții.
Atunci când am făcut cu mâinile așa, vrei să spui? Și îi arăt exact gestul prin care împingeam aerul cu palmele: Pleacă! Pleacă!
Abia adormise Ileana și Radu a intrat să adune și pernele din dormitorul ăsta pentru iglul lui cu două camere din sufragerie. Am făcut gestul din mână și am ales intenționat cuvântul mai scurt – pleacă – ca el să-mi poată citi pe buze. Chiar în timp ce se întâmpla, m-am întrebat de la el cum se vede. Cum mi se văd ochii, buzele, gestul și ce înțelege din toate astea? Mi-am dat seama că nu se poate simțit decât respins!. M-am oprit imediat. El a intrat, a luat pernele, și-a făcut iglul. Am reluat discuția, mi-a spus despre cum s-a simțit. I-am zis că îmi pare rău, i-am povestit tot ce a fost în mintea mea, ne-am îmbrățișat.
👍♥️