– Mami, eu sunt un pui de cangur și când vin înspre tine, tu spui „Pleacă de aici!”
Mă așteptam (sau să spun abia așteptam?) să apară un rol din acesta in jocul lui Radu. Mai ales că mi-a vorbit la un moment dat despre respingere. Am luat inițiativa lui ca pe o mană cerească, nu a mai trebuit să aștept un moment potrivit să deschid subiectul despre emoții, despre cum se simte el în familia noastră.
Jocurile de rol ajută copilul să-și confrunte temerile în glumă, prin glumă înțelegându-se în siguranță.
Jocul a continuat cu el prefăcându-se că plânge, apoi eu trebuia să-i spun „-Bine, te accept!” la final el îmi mânca toate frunzele. :))
În seara asta am încercat să-i adorm pe amândoi odată. N-am reușit. Ileana se ridica tot timpul strigându-l Radu Răduță iar Radu nu putea sta locului. Mă năpădiseră emoțiile și cum stăteam acolo între ei am început să mă întreb ce butoane îmi apasă când fac lucrurile astea în loc să doarmă. Și am găsit: dezgust că-și roade unghiile de la picioare, m-am simțit neascultată, frustrată că nu respectăm ora de culcare. Simplul fapt că le-am identificat și denumit m-a calmat pe loc. Practic, am fost propriul meu coach emoțional.
Mi-am mai adus aminte și momentele când era Ileana foarte mică iar eu îmi doream cu disperare să păstrez rutina de somn împreună cu Radu iar el, în loc să doarmă, sărea în pat, arunca cu perne, se răsucea pe toate părțile și nu reușeam să o adorm. În seara asta, când făcea același lucru, l-am întrebat dacă își mai amintește iar el a spus că nu. Ce vremuri grele pentru toată lumea iar el nici nu le mai ține minte..
They are all gone now!


