Azi copiii s-au jucat împreună toată dimineața. Au târât o plapumă prin toată casa, au pus diverse obiecte mici într-un coș de picnic primit cadou la cununie (nici nu am îndrăznit să mă uit în el), au făcut lego în camera lor de DA și nu mai știu exact ce că nu am stat lângă ei. Am făcut tot felul de treburi prin casă, am scris ceva, am rezolvat un contract de curierat, am lamurit cu termotransferul și nici nu mai știu ce să spun că am făcut pentru că mi se par foarte multe pentru o mamă cu doi copii. Tocmai asta e! A fost o zi din aia de zici că am singură acasă. Mă mai opream din când în când să mai ascult ce vorbeau și să mă gândesc cât de mult au crescut, am stat câteva minute să mă gândesc la noi pe vremea asta anul trecut, am avut timp să devin nostalgică că timpul zboară așa repede și, iată, Radu a terminat primul ciclu de învățământ.
Când i-am trimis mamei poza cu el din dimineața aceea, mi-a răspuns: – Acum îl vezi dă BAC-ul! Și eu știu că nu a glumit.
Apoi am văzut amprenta asta pe geam și mi-am dat seama că mai e ceva timp.
Drept dovadă, am plecat azi cu ei un drum de 20 de minute. La jumătatea drumului Radu a strigat: – Mi-e sete! L-am rugat să mai stea puțin. A refuzat. M-am supărat puțin în sinea mea că nu mai rabdă pentru că știam că o oprire înseamnă să coborâm toți din mașină, să intrăm toți într-un magazin, să negociem trei obiecte pe care nu are voie să le cumpere pe lângă apă și așa mai departe. Lucruri care s-au și întâmplat. La mașină, tot mă simțeam supărată dar apoi mi-am dat brusc seama:
Ce ți-e și cu părinții ăștia! Se supără pe copii pentru că au nevoi.
