– Ileana, las-o și pe mami să mănânce floricele că îți citesc eu.
Așa am câștigat 4 minute de la un tip grozav care e fiul meu. Le-aș fi câștigat și dacă citeam dar atunci aveam poftă să mănânc floricele. Dar ziua noastră nu a fost așa toată.
„Ești o urâtă! O căcăcioasă! O rea!”
Mi-a zis băiatul ăsta azi când era extrem de furios că nu se întâmpla ceea ce își dorea, apoi a fugit într-un colț unde putea să-și lingă rănile. Avem niște zile de pomină după o perioadă mai lungă de televizor în fiecare zi. Nu, nu „dau vina” pe televizor pentru cuvintele lui, scoase de el dar, la noi, se simte imediat când are nevoie de mai multe limite. Dacă atunci când sunt mici copiii își exprimă furia prin crize de plâns sau țipete, la șase ani sunt echipați cu cuvinte (ca cele de mai sus) să ne pună și pe noi în temă cu cât de supărați sunt. M-am înfuriat azi, dar nu pentru că am capul așa băgat în fund încât să nu mă și amuze puțin cuvântul căcăcioasă, ci pentru că furia e un răspuns automat. L-am mai auzit, l-am mai văzut de suficiente ori încât să formeze pentru mine un răspuns automat.
Chiar aseară am văzut un filmuleț de 12 minute despre neuroplasticitate în care se povestea despre răspunsurile automate, inconștiente și modul în care ne putem modfica creierul prin obicei. Literalmente, modifica. De exemplu, dacă răspunsul tău într-o situație grea este furia (așa cum e la mine și cei mai mulți din jurul meu) înseamna că ai trăit acel model de răspuns până ai creat o sinapsă. Strâng un sac de vinovăție când identific ca situații grele vreo discuție avută cu copilul mare și reacționez cu furie. Am observat asta și la el dar copilul are 6 ani iar eu am 34. E despre mine.. Și asta nu e doar o vorbă. Dacă vă așteptați ca mai jos să scriu 3 metode prin care copilul să nu îți vorbească așa să știți că nu o să scriu încă trei chestii pe care să le uitați în situație.
Mai mult, cred că e de dorit ca copilul să simtă că ne poate spune orice, nu?!
Cred că singura soluție este ca părintele să analizeze foarte bine ce fel de relație își dorește cu copilul lui, iar apoi să integreze bine mental și în comportament acea situație. La auzul acelor cuvinte am avut două reacții: una automată în care să mă enervez și eu iar alta în care m-am gândit că sunt cuvinte spuse la furie și că acum nu știe mai bine de atât (are și zile mai bune) și că tot ce pot să fac mai bun pentru el este să îi ofer un alt model de experiență. Așa că i-am spus cu cât de mult calm am putut: Nu te pot lăsa să mă jignești doar pentru că tu te simți furios!
