M-au prins cei 34 de ani într-un cort la malul mării. În ultimii ani, bucuria de ziua mea era să-mi văd oamenii aproape, într-o seară de iulie, sub glicină, la noi în curte. Anul acesta am plecat de acasă fără să mă calculez prea mult , m-am gândit că marea, nisipul nu au ce rău să-mi facă. Am plecat pe fugă și am uitat acasă lucruri indispensabile fără de care ne-am descurcat până la urmă. Am putut să observ cu mai mult sau mai puțin calm dansul nostru în patru, uneori încercând foarte mult să nu ne rupem picioarele, alteori reușind un sincron de toată isprava.
Suntem normali, mi-am spus. Sunteți minunați, le-am spus.
La amiză, am citit rând pe rând toate mesajele primite și am conștientizat că e singura zi din an cu atât de multă energie îndreptată către mine. M-am gândit la experimentul cu florile care au crescut mari și sănătoase atunci când li s-au spus cuvine frumoase și am lăsat fiecare cuvânt să-mi ude rădăcinile.
Când am ajuns acasă mi-am aruncat pantofii și am sperat ca și de aici înainte să tot merg desculță prin iarbă.
