Respir profund și exersez starea de prezență. Ar putea suna ca și cum aș fi într-o tabără de meditație dar eu de fapt spăl două cești sau mă joc cu copiii; urc scările sau fac duș.
Știu eu, am citit undeva, că viața e mai bună trăită din corp, că moartea nu mai e atât de înspăimântătoare dacă ai simțit că trăiești fiecare clipă și că nu suntem ceea ce gândim sau simțim.
Exersez și eu, ca oricine a auzit de modul în care ne putem modela creierul prin obicei, ca să îmi ating potențialul maxim și să fac un sens din viața mea, cea pe care se întâmplă să o trăiesc.
Un alt obicei este să deschid cărți la întâmplare pentru a-mi forma gânduri și pentru a procesa informații cu adevărat intersante, ca să nu simt că pierd vremea.
Și totuși, meditația conștientă, înseamnă să fii, pur și simplu, prezent.
Cu cât sunt mai atentă cu atât mă surprind că nu sunt prezentă și stau într-o poziție aiurea când scriu sau mă observ când vorbesc singură că sunt undeva în viitor când o să am curajul să port, în sfârșit, conversația aceea. Momentele de care vorbesc sunt secunde iar viața nu e scurtă dacă le simțim pe fiecare în parte. Sunt momente ca astea, când trăiesc, și sunt momente ca alea în care îmi țin respirația ca să nu trezesc copiii.. Tot eu.
Am construit un mare castel de nisip, cu două intrări și trei poduri. Am simțit firele de nisip umed în palme, am săpat și am construit împreună cu copiii. Ce n-am simțit în tot ceea ce simțeam era că soarele îmi ardea de zor spatele. Dar simt acum.
