Mă minunez în fiecare zi de naturalețea cu care învață copiii și mă întreb deseori în ce moment al vieții noastre ajungem să ne pierdem această abilitate. Înțeleg perfect.
Și eu tot într-un sistem în care erai criticat pentru că nu ai înțeles am învățat.
Și nu doar din motivul acesta nu am simțit că mă potrivesc. Abia acum câțiva ani am descoperit cât de greu îmi era să spun, pur și simplu, nu știu. Tot atunci mi-am dat seama că pot învăța cu ușurința cu un sistem limbic liniștit. Deci are legătură cu frica. Sau rușinea. În zilele noastre, adulti care nu citesc o carte, stau ore întregi cu telefoanele în mână scrollând în gol între filmulețe cu mâncare și secvențe din Las fierbinți cu o mare traumă legată de aceste două cuvinte: nu știu. Cu frica că dacă nu știi înseamnă că ești prost. Așa că preferă să spună că știu. Știu ei mai bine cum să-și crească copiii. Ce contează că maparea creierelor noastre se face mai performant ca niciodată și putem vedea în timp real la ce stimuli și în ce mod răspundem. Cu rușinea că dacă nu știu nu înseamnă că încă nu ai ajuns acolo ci înseamnă că ești slab.
Nu știu. Dar vreau să aflu.
Îmi povestea prietena mea, educatoare în Anglia, că în unele săli există ecrane conectate la internet tocmai pentru momentele acelea în care „nu știu” devine un punct de start pentru „hai să cautăm”. Cam așa se învață în alte părți cum se pot folosi ecranele.
Am vrut să mai scriu și despre câteva lucruri care m-au bucurat azi:
– o conversație simplă din care am învățat foarte mult.
– de jocul copiilor în piscină.
– o vafă cu înghețată și oreo cu Bri.
– rochia asta.
