De fapt, vor fi multe astfel de zile nu doar una. Vor începe timid, cu un părinte alături până vor învăța cam cum e cu persoana asta nouă din fața lor despre care i s-a promis de la început că va fi un partener de joacă dar care, deocamdată, nu face decât să stea lipit de țâța mamei și să doarmă.
Și dacă va așa va fi mereu iar eu nu voi mai avea loc niciodată în brațele mamei mele?
Pentru că am scris și când mi-a fost greu, ce să zic, mă bucur nespus să scriu și despre ziua de azi. Scriu pentru acei părinți care sunt în primul an cu doi copii și au impresia că totul este pe dos. Pentru mine a rămas anul de.. rupere. Interioară. Dar nu! Rămăi acolo, cu cel mic la piept și cel mare la picioare și doar stai. Nu-ți cere nimeni să mai inventezi povești și să faci jocuri complicate. Realitate s-a complicat destul. Este suficient se bine să fii acolo. Rezistă! Merită să treci prin asta pentru că, la un moment dat, veți avea o zi în care fratele mai mare o va conduce printr-un muzeu arătându-i tot ce știe. Apoi o va legăna în hamac. Doamne, cum e să îi auzi că râd împreună! Des. Mult. Apoi se vor ruga de tine să-i mai lași să se joace încă puțin înainte de culcare și-și vor promite că de dimineață o vor lua de la capăt. În seara asta, de dragul jocului nu mai voiau să facă duș. A trebuit să le spun că asta e partea bună când ai un frate: Nu pleacă niciodată acasă pentru că asta e și casa lui!
– Ileana, mami a zis că am rupt sufrageria în două. Ce zici, o rupem în trei?
Sau
– Mâine dimineață continuăm jocul cu blana de urs (adică prosopul de baie).
– Nu.
– Așa zici acum dar mâine o să vrei.
Și el știe că are dreptate.
