Ieri a fost o zi bună. Am mers la muzeu (încă n-am apucat să scriu despre asta dar o voi face), ne-am sincronizat, am fost gata la timp, am fost flexibili. Am savurat, sincer, acest moment de glorie dar m-am și întrebat ce se întâmplă cu noi atunci când lucrurile o iau razna.
Voi ați observat că în unele zile vă enervează chiar și cele mai banale prostioare pe care le fac copiii?
Tu te-ai întrebat vreodată de ce în unele zile simți lucruri diferite despre aceleași lucruri? Abia dacă ne dăm noi seama de aceste schimbări și ce le generează. Nu ne putem aștepta de la copii să deslușească singuri acest comportament. Un copil nu ajunge singur la concluzia „e despre mama, e foarte obosită, uite când a muncit, ar fi bine să o înțeleg”. Forma în care ei ne iubesc, necondiționat, și depind absolut de noi îi obligă la concluzia că este despre ei iar noi ne retragem iubirea pentru că ei nu merită acea iubire.
Păi și dacă totul este atât de fragil iar cantitatea noastră de răbdare ar putea să fie afectată de faptul că: nu ne-am băut cafeaua, nu am dormit suficient, suntem frustrați și neîmbrățișați (observați că aceste lucruri nu au nicio legătură cu copilul) de ce aș vrea să aduc toate astea în relația cu el? Răspunsul este că nu aș vrea. Și, în timp ce accept că mă pot simți așa cum am descris mai sus, am datoria să găsesc o variantă mai bună pentru toată lumea. Atunci când în corp și cap se stârnește furtuna, când simți cum îți urcă sângele în cap și gonește în mâini, știi că e ești pe cale să zici ceva prea tare, prea mult poți să îți dai seama că e momentul să te urci în barca de salvare.
Barca de salvare este situația la îndemână pentru a creea cât mai puține pagube în relațiile noastre. Au fost și la noi momente când am simțit că am nevoie de o barcă de salvare. Ca atunci când am găsit crema de gălbenele întinsă pe podeaua din dormitor la ora 8 seara. Abia ce terminasem dușul unui bebeluș mic și voiam să merg să îl culc. Copilul mare își făcuse de lucru. Patinoar, i-a zis. M-am simțit în multe feluri și îmi venea să fac multe lucruri dar am am ales să fac doar unul care a și devenit, de mult ori barca mea de salvare:
Am ieșit naibi pe ușă și am tăcut naibi din gură!
Partea bună a acestui instrument psihologic (pentru că asta este), pe care eu l-am învățat la rându-mi, este că niciodată, dar niciodată, nu am ajuns să-mi pară rău că l-am folosit!
Cu plăcere!
