ziua 208 Vedem în ceilalți ce se află în noi

Azi am fost compătimită. Nu știu dacă din cauza rochiei largi pe care n-am mai purtat-o de când eram gravidă, al cărui nasture din dreptul pieptului sărise chiar când am coborât din mașină, sau a plaselor cu fructe pe care le căram într-o mână, sau a copilului pe care îl căram pe brațul celălalt. Poate pâcla fierbinte făcea ca totul să pară mai greu decât era. Am privit-o și eu pe femeie în ochi întrebându-mă de ce mă privește așa. Nu mi-am dat seama din prima că îi pare rău pentru mine, nu mi-a dat prin cap, dar modul cum a lăsat colțurile ochilor, cum i s-a mișcat puțin gura și insistența cu care m-a privit chiar și din urmă. O simțeam.

Apoi m-a fulgerat: Ea era cea pentru care îi părea rău!

Vedeți voi, eu tocmai venisem de la ultima rundă de cumpărături pentru drumul de mâine. Plecăm la mare. De data asta cu bunicii ceea ce mă face să cred că va fi o vacanță în care voi apuca să citesc, să meditez, să mă relaxez, să mă odihnesc și tot ce ar avea nevoie un om să facă atunci când e în vacanță. Numai gândul la formula asta mă relaxează. Nu alergam către casă, abia coborâsem din mașina răcoroasă, copilul mi-l pupasem a mia oară. Am zâmbit când mi-a sărit nasturele și mi-am zis: știam eu că nu trebuie să iau rochia asta.

În timp ce toate astea se aflau în interiorul meu doar o proiecție ar fi fost de compătimit, chiar și cu niște cumpărături și cu un copil în brațe. S-o fi simțit mai mult singură, ar fi avut nevoie de ajutor sau poate nici nu realizează că amintirea ei e amărăciune.

Înghețată de fructe făcută de noi și bulane. Și peisaj.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Shopping Cart