Cam în perioada asta, acum șase ani, ne-am mutat în casa asta. Ne-am mutat în ziua în care ne-au montat ușile și cu 2 zile înainte să vină frigiderul. Ca să ieșim din cameră era nevoie să trecem pe sub o scândură ce ținea tocurile ușii pe poziție până a doua zi. Era în 38 de săptămâni gravidă cu Radu. Mi-am dorit foarte mult să ne mutăm în casă până nasc. Așa mi-a spus instinctul, l-am ascultat. În prima seară în casa noastră am stat cu ochii lipiți de tavan încercând să ghicesc zgomotele casei, să îmi dau seama dacă s-a deschis ușa de la baie sau cea de la bucătărie. Nu recunoșteam nimic. Nu vorbeam aceeași limbă.
Azi m-am uitat de jur împrejur. După patru zile mi s-a părut mai frumoasă, mai comodă. M-am gândit ce bine de noi dar și oare de ce lecții ne privează? La comoditate, mă refer. Câte dintre răni ni le alinăm în fotoliul galben, citind sau scroll-ând cu internet de mare viteză? Dar știți care e norocul nostru? Că la masa din sufragerie avem și două scaune vechi de 80 de ani de la bunica soțului meu. Frumos și atent lucrate, foarte prețioase pentru noi, au venit la pachet cu masa. Ei bine, pe lângă valoarea lor sentimentală, sunt bune ca să îți mai verifici starea. Nu tu puf sau saltea moale, ci confort de pe vremea când mulți încă dormeau pe saltele cu arcuri.


