Mă simt ca și cum aș fi la poarta unei grădini. O grădină pe care tocmai am cumpărat-o, știu că este proprietatea mea, sunt foarte entuziasmată dar încă nu pot să intru de bălării. Sunt crescute cât gardul, nu e nicio potecă iar eu trebuie să calc pe tulpinile lor groase ca sa fac una. Sunt acolo la poartă cu un sac plin de idei hrănitoare pentru mine și pentru ceilalți, știu că pe acolo e calea dar abia ce am pus mâna pe poartă și am pășit. Îmi vine să mă dau înapoi, să-mi sprijin degetele de sârma groasă, să-mi lipesc mai bine nasul de gard și să mă mai uit o vreme. Dar locul mă cheamă. Locul meu.
Așa că voi reface de câte ori voi greși și nu mă voi rușina că habar nu am să postez corect un eveniment pe Facebook.
Azi am fost toți acasă și m-am simțit cu adevărat binecuvântată. La noi se termină cu spitalul în 2-3 zile și tot ne e greu. De fiecare dată mă gândesc la cei care stau cu lunile pe lângă paturile copiilor lor prin spitale. Nu am știut ce să fac mai bine cu acest sentiment de recunoștință așa că mi-am reînnoit abonamentul la Bursa de fericire:
Noapte bună!
