Eu vin bronzată de la mare chiar dacă îmi trag cuminte șezlongul de fiecare dată după umbră. Mă dau cu cremă ca să mă protejez, nu ca să lucesc și stau la soare doar cât să mă încălzesc ca o șopârlă cu sânge rece. Dar înot. Stau mult în apă și luciul apei mă colorează. De fapt, acum stau cât pot, între somnuri la amiază și castele de nisip dar într-o viață anterioară cred că am fost delfin. O fată delfin. I-am văzut azi de foarte aproape, pe ei delfinii, i-am urmărit pe distanțe lungi cum înoată, superbi, lucioși, cu forma lor atât de specifică. Apoi am plecat să explorez dincolo de stabilopozi. Al doilea lucru favorit după scufundări. Am mers pe o potecă care s-a îngustat din ce în ce mai mult, plante pitice, sălbatice și aspre ca vânturile de pe aici iarna. Se vedeau urmele trecătorilor, inclusiv pet-uri aruncate: ceea ce a devenit brand personal al omului. O potecă poate face și un câine dar când vezi un pet e ca vopseaua de pe stânci într-o rezervație naturală: aici am fost și mi-e frică de moarte așa că am vrut să mă fac nemuritor, scriindu-mi numele pe piatra asta. La un moment dat urmele au dispărut și s-a căscat în fața mea o limbă superbă de nisip decorat cu milioane de scoici. Era celălalt capăt al plajei Corbu.
