– Poți să mă asculți?
– Da. Zice cu un ochi la tv dar eu nu mă mai ambalez din prima pentru că știu că are nevoie de câteva secunde să-și mute atenția.
Nu mai pot. Am obosit să fiu mama lor. Am obosit să mă gândesc la tot ce e bine și ce nu pentru două ființe mult mai mici decât mine. A fost o zi grea. Numesc o zi grea când nu reușesc să mă bucur cu adevărat de toate clipele și, lipsa asta, e ca o aplicație care lucrează pe fundal. Mănâncă baterie. De ce vreau eu să mă bucur tot timpul?! Pentru că ei simt bucuria mea și o iau cu ei mai departe, d-asta! Azi nu mă simt în contact nici cu mine. Am început din senin să mă întreb din nou și din nou care sunt valorile mele? Da. Relațiile. Cu tine. Cu ei. Cu cei din jur. Asta e pe primul loc. De ce nu simt în acest moment cu toată ființa mea că e așa? Mă sâcâie gândul dacă să mă întorc la job sau nu, dar știi de ce cred că m-aș întoarce acum? De frică. De teama a tot ce presupune să nu ai un venit constant. Nu dintr-o valoare a mea personală. Iar când pun lucrurile așa alb pe negru, încep să mă tem că o să mi-o fur de la Legile Universale.
Gata. Am terminat. Acum mă simt mult mai bine. Îți mulțumesc pentru că m-ai ascultat. O să-ți virez 150 de lei când o să am timp.
– Măcar 100.. 😹
