Nu vă mai certați copiii când se rătăcesc, vă rog!

Ultima seară din ultimul concediu de vară. Suntem la un restaurant grecesc pe malul mării. Ileana, de 1 an și 9 luni, are nevoie să meargă la baie. Ne ridicăm împreună și mergem la baie. După ce i-am spălat mâinile și i le-am uscat, m-am întors către chiuvetă să îmi spăl mâinile în timp ce vorbeam cu ea. După două secunde, când mă întorc către partea mea stângă, fix lângă mine, locul unde o văzusem cu două clipe înainte, ea nu mai era. Ilenuca? Ileenucaa? Mă uitam în jur neconcepând că ar fi putut face un pas în timpul scurt în care nu am privit-o, aștepând să răsară. Am scanat rapid totul în jur, am ieșit din toalete ezitând să mă îndepărtez prea mult. Ilenucaa! Mă mai uit câteva secunde în toate direcțiile și decid să merg până la masă să îl anunț pe soțul meu. Doi am fi mai eficienți. Alerg până acolo, maxim 20 de metri, după colț. Ileana mea acolo era, tocmai ajunsese. În primul rând, habar nu am cum a găsit drumul înapoi până la masa noastră, așa fără să ezite. Nu era cel mai aproape de baie, era chiar la intrare, printre multe mese și printre mulți oameni. În al doilea rând, aproape am leșinat de fericire când am văzut-o.

O astfel se experiență au avut și părinții mei cu mine atunci când eram foarte mică. Mi-au povestit apoi cum am ieșit din camera de hotel când aveam trei ani, tot la mare, și m-au găsit după trei ore!!!! După ce m-au căutat în tot acest timp, când s-au întors pentru un moment la hotel, eu ieșeam din camera alăturată, cu părul coafat, aranjat de două fete care mă găsisera în hol și m-au luat la ele în cameră pentru că li s-a părut că sunt foarte drăguță, așa creață.

În secundele în care nu am văzut-o pe Ileana sau în minutele în care l-am căutat mai demult pe plajă pe Radu, știu ce poate fi în minte unui părinte. Așa că sunt sigură că toți părinții se bucură când își revăd copiii după ce i-au crezut rătăciți. Și mai știu și de agonia pe care o simt înainte să îi găsească.

Dacă e o ușurare, de ce îi ceartă?

De multe ori, de prea multe, am văzut părinți furioși care țipau la copiii foarte speriați. Îm loc să îi liniștească, în loc să le spună mă bucur că te-am găsit, mă bucur că te revăd chiar dacă m-am speriat de moarte! De cele mai multe ori, dacă trece mai mult timp, copilul ar putea fi mult mai traumatizat de o rătăcire decât părintele.

Atunci când copiii simt o emoție, ei nu mai pot gândi rațional, așa că în creierul lor „Te cert ca să nu mai faci” al părintelui, se traduce „Te cert pentru că ești speriat.” Deci copilul nu înțelege oricum.

Mi-a venit și mie să îi torn fetiței mele grijile mele. Îmi stăteau așa, în gât, gata să iasă. Dar chiar dacă nu aveam de gând să țip sau să o cert tot m-am gândit câ o voi speria, mai ales că nu constientizase nimic din ce am simțit eu. Ea era senină, se întorsese foarte natural la masă. Am îngenunchiat ca să ne privim în ochi, aș acum fac întotdeauna cu copiii mei, și i-am zis că mă bucur pentru ea că s-a descurcat să ajungă la masă de una singură dar că atunci când plecăm amândouă am nevoie să rămână lângă mine.

Deci ce putem face atunci când ne revedem copiii în loc să îi certăm?

În primul rând, ne tinem gura până ne liniștim și noi și ei puțin. O îmbrățișare strânsă, un mă bucur să te văd – ceea ce nu poate fi mai adevărat – până trece torentul de vină și supărare. Atunci când suntem mai liniștiți discuția legată de regulile de siguranță în spațiile deschide, aglomerate este necesară:

Dacă tu te îndepărtezi de mine atunci când suntem în spații largi și aglomerate eu nu te mai pot proteja / Te rog să rămâi lângă unul din noi / Noi nu vom ști unde ești tu și nici tu nu vei mai ști unde suntem noi. După această parte este foarte important să reasigurați copilul că îl veți căuta oricât va fi necesar și să îl instruiți, în funcție de vârstă, ce poate face în această situație: Rămâne atât cât poate în zona în care a realizat că s-a rătăcit / Poate merge la o persoană în uniformă să ceară ajutor sau la o altă mamică cu copii.

Ileana în fustă @Lilutesa
Shopping Cart