Mâine nasc. Mâine acum șase ani am născut vreau, să zic. În seara asta eram într-un salon de spital cu pereții de culoarea paiului, în Brașov, orașul băiatului. Am plâns în seara de dinainte de naștere pentru că nu și nu voiam să-l nasc prin cezariană. Doar că nu se putea altfel. Am plâns de necaz că nu îi ofer varianta pe care o credeam eu cea mai bună de venit pe lume. Ce-o fi simțit el acolo în burtă din tot ce îmi trecea mie prin cap?
În seara asta, la șase ani distanță, el s-a agitat maxim. La a doua bușitură neintenționată, dar zdravănă, pe care a suferit-o surioara lui l-am luat de-o parte. – Mami, sunt emoționat pentru ziua de mâine! Am avut ca un flash cu seara de dinainte de nașterea lui, cu toate emoțiile, cu toată nerăbdarea să-l cunosc. De parcă aș fi știu că a doua zi urma să trăiesc prima zi magică din viața mea.
În timp tradiția legată de seara asta s-a schimbat iar eu, pentru al cincilea an consecutiv, dacă nu lipesc un afiș, fac coifuri.
