Îmi place mult să mă joc cu nisip. Aleg un loc potrivit cu nisip moale, potrivit de umed, și mă apuc de construit autostrăzi complicate pentru tractoarele cu excavator și tunele prin care să treacă apa la reflux.
Pot face un oraș întreg, Orașul Scoicilor – să-i zicem – în câteva zeci de minute cu ajutorul a câtorva mâini mici aducătoare de scoici. Pot face tuneluri duble sau triple, depinde care trezesc mai mult entuziasm, și pot să îmi imaginez o viață în ele. Construiesc și construiesc iar copilul mic vine și calcă pe trotuarele și balustradele perisabile. Apasă tare pe arcada tunelurilor mele iar ele cad, se sfărâmă. Pune degetele răsfirate ale picioarelor pe intersecții și șterge. E doar nisip îmi spun și aleg să mă bucur de luminița din privirea ei când se joacă așa cu nisipul meu. Al meu.
Ne atașăm de cele mai simple și perisabile lucruri din viața noastră îmi arată jocul fetiței mele inocente. Aspectul fizic, succesul pe care îl putem avea la un moment dat, părerea celorlalți, propria noastră părere. Filtrul prin care noi privim viața este foarte îngust. Ieri a fost greu și azi foarte ușor și noi n-am putut anticipa nimic din toate astea. Deși știam că suntem toți obosiți. Azi ne-am jucat și am turnat la greu conectare în tolbele noastre și parcă tot nu eram siguri că suntem suficient de buni. Sunt zile înguste în care tunelul se află în noi dar în viață e ca în jocul cu nisipul: Nu rămâne decât ceea ce am simțit noi că a fost și urmele pe care le lăsăm în ei, copiii noștri.
