S-a plâns mult azi. Cel puțin în ora aceea din viața noastră despre care o să vă povestesc. La început a plâns doar Radu că nu înțelege de ce nu are voie să se uite la televizor. Ce legătură are uitatul la televizor cu orice, mai ales cu agitația, cu noul program de școală și, mai ales, cu vânătaia din fruntea soră-sii. De el nu are voie să se uite la televizor până ce nu-i trece ei vânătaia aia?
Eu n-am plâns. Eu am stat acolo conducând și ascultând cu calm și empatie nu 60% din timp ci 100%. Nu am schimbat tonul, am repetat de câte ori a fost nevoie că:
Nu am găsit o metodă mai bună de a te face să înțelegi consecințele faptelor tale ca durată, în timp. Știu, a fost un accident. Unul stupid, ar fi putut însemna nimic dar a însemnat foarte mult. Să modifici aspectul cuiva, chiar și într-o formă ușoară, nu este ceva ce putem lăsa să treacă neobservat. Știu că nu ți se pare corect dar e modul meu de a încerca să fiu corectă față de Ileana, să nu fie singura care suporta consecința directă a faptelor tale. Vei suporta și tu una, indirectă, tot atâta timp.
Nici Ileana nu a plâns de la început dar a plâns când Radu nu se mai oprea și ea voia să doarmă. Am ajuns la poarta. Apele s-au liniștit puțin. Le-am dat apă, i-am îmbrățișat și ne-am pus de acord dacă să mergem sau nu să luăm instrucțiunile de la lego cu camion de la bunici. Am picat de acord cu încă un drum scurt iar, așa liniștiți cum erau acum, le-am propus:
– Ce spuneți dacă până la casa bunicilor nu am vorbi niciunul? Dacă nu e ceva urgent, desigur. Să încercăm să luăm o pauză de la vorbit, am mai spus cu speranța că Ileana va adormi în liniște.
Drumul până la bunici e unul de 7 minute. După două minute, Radu spune:
– Maami, pot să zic ceva? E urgent!
– Dacă e urgent..
– Tu ști că există pături electrice? Le bagi în priză și ele se încălzesc..
