N-am mai fost de mult într-un citybreak. Abia prinsesem gustul ieșirilor în doi (dar și în trei) când am început să ne dorim să fim patru. Apoi nu a mai plecat nimeni, nicăieri. Îmi place să cred că realitatea pe care am trăit-o în pandemie ne-a schimbat cumva percepția asupra lucrurilor pe care le luam for granted. „Eram fericiți și nu știam” e unul dintre textele preluate de multă lume pe care le-am citit destul de mult în perioada lockdown-ului.
Și acum știm?
Că suntem fericiți, vreau să zic. Asta rămâne întrebarea mea. Câți dintre noi nu avem revelație după revelație, ne luminăm timp de 20 de secunde, nu mai țipăm trei zile la copii, încercăm să empatizăm cu partenerul sau cu vânzătoarea de la magazinul din colț iar apoi ne întoarcem la meschinării, resentimente, automatisme?
Câte dintre revelațiile noastre vin cu transformare și asumare?
Să fiu eu mama despre care o să predau că ar trebui să fii.
Să îmi asum eu decizii riscante de viață decât să te acuz pe tine că ești fricos.
Să accept că aș putea fi dezagreabilă pentru unii oameni și să accept că acest cuvânt proaspăt ajuns în vocabularul meu și care încă mă rănește.
Să îmi pun o ordine în scara de valori și să respect acea ordine cu recunoștință pentru oportunitate.
Să fiu pentru două zile conectată la accesul către toate aceste informații pentru mine a fost ca o vacanță. Doar că n-am fost nicăieri. Tu ce ai mai aflat în ultima vreme despre tine?
