Nu aș fi putut oricând sau oricum, în ultimii doi ani, să mă îmbrac și să plec la un concert rock așa cum am făcut sâmbătă. Nu cu relaxarea și cu bucuria cu care am petrecut timpul acolo. A fost nevoie să mă pregătesc pentru asta, să o văd și pe Ileana pregătită pentru asta și a fost nevoie ca ea să fie suficient de mare. Toate acestea s-au întâmplat treptat în cel un an și zece luni de viață împreună.
La început m-am abandonat cu totul în ritmul lent al vieții cu un nou născut. Nu știu dacă este neapărat mai lent doar că eu nu mai știam prea bine dacă e noapte sau zi, umblam în pijamale toată ziua, purtam tricoul larg al soțului și puțin îmi păsa de cum îmi mai stă părul uitat în aceeași veșnică coadă. Amintirile mele sunt legate de primul surâs, de momentul când s-a rostogolit prima dată, când s-a ridicat pe lângă pat.. La fiecare copil.
Deci eu nu sunt la primul meu final de eră.
Anxietatea există. În primă fază nu îți vine să ieși deloc. Cu două săptămâni înainte zici că e ok dar când se apropie speri în sinea ta vreo răceală, te legi de reacția soțului, de problema că n-ai cu cine lăsa copiii, te întrebi dacă un concert este un motiv suficient de bun să faci asta. Dar, de fapt, aceasta este anxietatea de separare. Apoi ajungi acolo și te uiți întruna după copil, tresari când auzi un râset subțirel, aștepți în continuare să fii întrerupt și începe să-ți pară rău că nu i-ai luat să simtă și ei bucuria. Te simți și ușor vinovată, puțin tristă, îngrijorată dar și fericită că ești acolo, că meriți, că e momentul tău după atât de mult timp.
Emoțiile și gândurile acestea sunt în mintea fiecărei mame.
Și totusi te duci. Nu pentru că ești curajoasă ci pentru că ai încredere.