Sunt zile întregi în care simt că de dimineața până seara nu-mi tace gurița și nu-mi stau picioarele. Explic, negociez, rog frumos, intervin, alint, ridic tonul, cobor tonul, îmi cer scuze. Sunt zile întregi în care singurele zece minute pe care le petrec singură în camera sunt cele zece minute de sub duș.
Așa că mă pregătesc pentru timpul în baie de parcă plec într-o excursie în parc: îmi iau cărți, telefonul, apă de băut. Îmi notez câteva gânduri ca să simt că am profitat de faptul că le aud, citesc câteva rânduri ca să îmi mențin creierul tânăr, beau apă .. că n-am apucat pe ziua aia. Lux!
Acum închipuiți-vă că intru la duș cu aceste așteptări (pe care tot eu mi le-am creat) iar de dincolo de ușă încep să se audă țipete, tonuri nepotrivite (din punctul meu de vedere) de voce de tată, plânsul copilului mic, râsul provocator al copilului mare. Orice, numai liniște nu iar eu, în loc să fiu în baie sunt, practic, cu gândul tot la ei.
Aoleu! Păi, unde e momentul meu pe care uneori îl aștept de la ultima gură de cafea băută pe fugă?
Era prea important pentru sănătatea mea emoțională (și dacă mami e bolnavă, toată lumea e!) că nu știu cum se armonizează, nu știu cum se împacă dar vreau să aud maxim șoapte de citit dintr-o carte de noapte bună!
La voi, mamelor care citiți, care e luxul suprem de zi cu zi?
