Acum că tot a venit sezonul murăturilor, al dulcețurilor și al etichetării a zeci de borcane m-am gândit și eu să vorbesc, ca o bună gospodină, despre etichetele care mă preocupă pe mine zilele astea: cele pe care le punem copiilor!
Când Radu avea vreo doi i-am zis mamei (eram la o nuntă) că dacă e mut, e mut și gata! Tocmai citisem Departe de trunchi a lui Andrew Solomon care mi-a deschis ochii asupra celeilalte perspective și am observat moduri de a privi lucrurile pe care eu nu le exersasem. Cam asta ar trebui sa facă o carte bună, nu? Am înțeles de atunci ce înseamnă diferența pentru cei diferiți și pur și simplu a încetat să îmi fie milă de ei înțelegând că ei nu au nevoie de mila mea. Oamenii se descurcă foarte bine, fac un sens, din ceea ce le dă viață și tocmai asta vor să vedem și să respectăm.
Mama a rămas cam șocată dar și-a revenit repede pentru că Radu a început să vorbească din ce în ce mai mult iar acest din ce în ce a rămas un fel de constantă. Tot Radu, atunci când mergeam cu el undeva, avea nevoie de 15 minute să se dezlipească de piciorul meu ca să înceapă să exploreze. Cam așa stau lucrurile și cu Ileana dar mă voi folosi de experiența cu Radu mai mult. Zic la final de ce. Aș fi putut în primii patru ani de viață să cred despre el de multe ori că e timid, rușinos și să îi pun această etichetă. Astăzi, îl urmăresc cum se prezintă el primul cu naturalețe atunci când întâlnește copii în parc, într-o vizită sau în trambuline la Decathlon. M-am întrebat deseori cum ar fi fost el astăzi dacă îi arătam eu bine cum am înțeles că e și cum, nerăbdătoare dar mai degrabă neștiutoare, aș fi putut să cred că l-am deslușit?
E adevărat, ne naștem cu anumite trăsături care nu se vor schimba niciodată în ceea ce ne privește: se numește temperament dar temperamentul nu este același lucru cu personalitatea. Abia de la șase ani putem începe să vedem trăsături ale personalității copiilor noștri și putem vedea într-o mică sau mare mai mare măsură cam ce fel de adulții vor fi.
Deci ce cu graba asta cu etichetele?
E foarte important să înțelegem că ceea ce le spunem copiilor despre ei aceștia iau de bun și se transformă în ceea ce le spunem că sunt pentru că ne iubesc, pentru că vor să fie plăcuți de noi, pentru că vor să supraviețuiască! Din acest motiv nu pot vorbi despre fiica mea acum, pentru că e încă mică ca să decidă cine îi place să fie.
Ce putem face? Să ne oprim pur si simplu, sa nu conteze ce crede interlocutorul mai mult decât ce știm noi și să nu uităm de copii.
Imginează-ți acum că ești un gem vechi de treizeci de ani care merge la terapie, scoate capacul și după o vreme își spune: eu eram, de fapt, dulceață!
