Ce făceam azi la ora 11: Bagajele să venim acasă cu o zi mai devreme. I-am făcut surpriză Ilenei. Apoi am venit acasă. Mi-a fost dor. Atât de dor încât am început să pozez trandafirii dar tot nu se vedeau la fel de frumoși cum erau în realitate. Câteva frunze de nuc căzute pe iarbă dar mai ales lumina, soarele. Erau chestii de făcut, mici mărunte, cum ar fi să desfac bagajul dar eu mi-am făcut o cafea și am sorbit-o lăsându-mă încălzită pe scara din fața casei.
După ce își dau duhul îngrijind copilul bolnav și mamele au nevoie de îngrijire.
Și cine altcineva să aibă grija lor după ce au alinat, susținut și îngrijit o altă persoană timp de patru zile? Cine să le desprindă părul din coada spic comodă și ziua și noaptea ca să le maseze pielea capului? Cine să le frământe puțin umerii după trei nopți de somn într-o parte? Cine să le oprească în loc și să aleagă pentru ele: te epuizezi în continuare sau bei o gură de cafea? Nu vorbesc de croaziere în Haiti și abonamente la spa. Vorbesc de un strop de dopamină revărsat în adierea ușoară a vântului sau gâdilatul firelor de iarbă printre degete. Ceva ușor, bun, la îndemână. Atât de la îndemână încât să nu mai uiți niciodată de el.
Ce făceam azi la 19: Duș. Și povestesc asta pentru că Ileana a vrut să rămănă cu mine, să nu mă scape din ochi. Din când în când mă striga mami iar eu îi răspundeam. Poate vă închipuiți că e chestie de iubire să repari o fisură dar e o chestie de încredere. Dacă eu i-aș oferi toată atenția și toată dragostea mea acum dar mâine plec din nou pentru trei zile nu o ajută. Intervenția în traumă se face constant. Că de fapt, traumele cu t mic așa se formează. Prin obicei.
Vedeți? Nu termini niciodată de iubit și de îngrijit. Și nici n-ai vrea să se întâmple asta. Ideea e să o faci și cu tine!
Ce am făcut aseară fără Facebook: Am încercat să dau refresh o dată, am văzut că nu merge, am crezut că nu mai am date mobile (sau cine știe), am oprit telefonul și m-am culcat. Final.