Despre comportamentele iraționale ale copiilor:
Chestia cu copiii e că nu au autocontrol. Nu ne naștem cu abilitatea ne controla reacțiile și emoțiile. Este ceva care se dobândește. Ca mersul, de exemplu. Nu ne naștem știind sau putând să mergem și avem nevoie de zeci, mii, sute de mii de mișcări de mușchi ca să ajungem acolo. Să mergem suntem pregătiți cam pe la vârata de 1 an dar, cum îmi place să repet la nesfârșit mantra mea legată de dezvoltarea copiilor:
Fiecare cu ritmul lui!
Deci spuneam că autocontrolul reacțiilor sau al emoțiilor se dobândește. Acest lucru se întâmplă odată cu maturizarea completă a creierului care constă în conectarea sistemului limbic (cel responsabil de emoții) cu cortexul prefrontal (partea responsabilă cu gândirea rațională). Acest proces se încheie în jurul vârstei de 24 de ani! Cam pe atunci vom fi capabili să ne controlăm și să ne stăpânim reacțiile și tot atunci vom putea face conexiunea cauză-efect. Până atunci vom explora diferite stadii de inconștiență: închipuie-ți un copil de doi care încearcă să traverseze strada!
De cele mai mult ori reacțiile copiilor noștri ni se par iraționale. Și chiar sunt. Nu e lucru ușor de dus pentru un părinte să vezi un copil mai mare lovindu-l pe frate-su abia născut, de exemplu. Să zicem că el are patru ani și tocmai a început să se prindă că situația asta în care un alt copil stă agățat de pieptul mamei lui nu se va rezolva prea curând. Fratele a venit, dar nu mai pleacă! Copilul simte tristețe, să zicem. Și frică că își pierde părinții.
Copilul nu are capacitatea să gândească e doar o perioadă!
Și simte toate astea chiar când s-a apropiat de pătuț. Impulsul lui e să lovească și a lovit. Acest impuls nu a trecut spre verificare în partea rațională pentru că aceste două bucăți din creierul lui nu se cunosc încă. E greu să vezi asta! N-am întâlnit părinte insensibil la partea asta de lovituri între frați. Îți vine să zici și să faci chestii.
Dar ar fi o prostie (nu-i așa?) să lovești sau să ciupești un copil care a lovit sau a ciupit ca să îi arăți că nu e bine. În primul rând el nu ar face conexiunea pe care o faci tu. Pentru el, acele două lucruri, nu au nicio legătură dar ar face legătura pe care e pregătit creierul lui să o facă: ești pedepsit pentru ceea ce simți. Mai mult, ei învață din comportamentul părinților, nu din ce le spun părinții să nu facă.
Primul an de doi copii a fost de foc pentru noi. Am atât de multe exemple legate de ce ar fi putut merge prost. A fost un an de luptă cu noi să ne redresăm și să ne refacem. A fost primul an din viața mea în care am ridicat glasul la copil. Am strâns multă vinovăție, m-am împăcat cu mine, m-am străduit mai tare și am căutat să învăț cât mai multe. O simplă explicație despre cum funcționează creierul a deschis o paletă de posibile reacții care să nu îi facă rău inutil copilului. Da, să aflu lucruri ca cele de mai sus, m-a ajutat întotdeauna să devin o mamă mai bună.
Dacă citești acest blog și îți place poți oricând să comment, like sau share. Aș aprecia, dacă ai face-o!