Dacă ar fi să scriu despre lucrul care mi-a provocat cele mai multe frustrări în viața de părinte până acum, aș scrie antrenamentul la oliță al lui Radu dar nu ar fi neaparat corect pentru că eu NU am încercat un antrenament la oliță. Să vedeți. Dacă ați citit despre educația cu blândețe, conștientă ați observat că ceea ce înseamnă acest termen de antrenament la oliță nu se considera sănătos pentru dezvoltarea emoțională a copilului. Unde am citit eu, am găsit noțiuni despre cum această achiziție este doar a copilulului iar responsabilitatea mamei revine doar să observe, să valideze, să susțină!
Pe lângă toate astea, sunt câteva semne pe care le putem identifica în comportamentul copilului atunci când este pregătit să renunțe la scutec, deși l-a purtat încă de la naștere: a împlinit vârsta de doi ani (cam atunci se maturizează sfincterul și poate să „țină”), anunță atunci când face pipi sau caca (la început anunță după ce face), refuză să îi mai pui scutec. O altă regulă legată, în general, la orice achiziție, este să nu se suprapună cu alte schimbări majore din viața copilului.
Bun, n-am încercat să antrenez copilul la oliță (îmi vine să înlocuiesc cu dresez), am încercat să fac ceea ce citisem și mi s-a părut potrivit pentru copilul meu dar, cumva, treaba asta nu mi-a ieșit. Zic că mie nu mi-a iesit pentru ca sunt sigură că traseul natural al copilului l-ar fi purtat către această achiziție oricum iar faptul că am făcut din ceea ce ar trebui să fie un proces natural ceva ce ne-a adus foarte multă frustrare, nu poate să fie decât impactul unei intervenții nepotrivite cu nevoile copilului sau cu ritmul lui! Eu mi-am dorit să respect ritmul copiilor mei, chiar dacă asta a însemnat să întârziem sau să las jumătate din lucrurile pe care mi le propusesem nefăcute. Ritmul interior este ceva ce aparține fiecăruia și musai de respectat, cred că e o bază foarte bună pentru conectarea la propria intuiție și propriile nevoi. Dar care a fost această intervenție, m-am întrebat, din moment ce eu am respectat condițiile?
Cu toate că știam toate lucrurile astea și atunci, cred că jumătate din experiența noastră de părinți o acumulăm greșind. Asta o știu acum dar a fost o perioadă în care m-am simțit vinovată pentru toată această experiență dar acum nu o mai fac pentru că a fost un prilej foarte bun să mai trag cu ochiul la realitate și să renunț la ambiția de a creea mediul perfect de creștere bifând multe, multe și obositoare comportamente gândite în detaliu care, la suprafață par exact ceea ce trebuie pentru copil dar el preferă un spațiu echilibrat și natural iar asta cred că mi-a demonstrat că are nevoie iubitul meu băiat un an întreg declarându-mi în felul lui: Nu e despre tine! Am făcut să fie despre mine atunci când eu am propus, după toate semnele și presiunile din jur, ca să renunțe la scutec. Am făcut să fie despre mine atunci când m-am supărat pe el în sine mea, am făcut să fie despre mine când am preluat eu tot timpul consecințele: hainele ude, îndepărtarea mirosului și a disconfortului pe care ar fi putut să îl resimtă. Am făcut să fie despre mine când nu am conștientizat rușinea de a face caca pe noi cu care vine la pachet generația noastră în condițiile în care ne puneau pe oliță de la cinci luni.. Și ce ne spuneau dacă făceam pe noi? Era cea mai mare rușine sau nu?
Într-o zi, după multe și obositoare luni de schimbat haine ude zilnic mi-am cerut scuze că am vrut să fie ca la carte și i-am spus că am greșit și că am obosit iar dacă el va vrea să facă pe el în continuare va trebui să se schimbe și să se spele singur. Am fost sinceră. Nu mai puteam. A plâns un plâns eliberator în brațele mele, cred că și eu am lăcrimat puțin, iar din acel moment copilul meu a folosit olița sau toaleta. Nu avea nevoie de teorie, de reguli, de confirmări ci avea nevoie să o facă singur, sa fie în control! Măcar la capitolul ăsta cu toții ne dorim control, nu-i așa? Eu cred că acel moment în care eu m-am dat la o parte a fost cheia.
Să-i dai totul poate fi prea mult pentru amândoi. Când îi dai totul copilului, tu nu mai pentru tine, iar așa cum ne iubesc copiii noștri atunci când sunt mici -necondiționat- nu ne iubim nici noi..
Ce bine de noi că știm și vrem să respectăm fiecare cu ritmul lui dar ce bine ne pare când ritmul copilului e mai devreme! Tot ce am povestit eu mai sus n-a fost ușor de spus și nu știu ce părere va avea Radu când va fi mare, dar noi știm că mamelor le place să vorbească despre caca! 😀
Ca să nu fac diferențe, povestesc cam cum a fost și pentru al doilea copil, că tot am fost întrebată, despre experiența renunțării la scutec. Nu e o poveste lungă. Cel mai mult și mai mult îmi doresc să povestesc ca să susțin două idei principale: fiecare cu ritmul lui și achiziția este a copilului!
Într-o zi, pe când avea în jur de 1 an și 8 luni, fetița mică mi-a spus – Mami, fac pișu! Nici nu coborâsem reductorul din pod. Am așezat-o pe toaletă și a făcut. De atunci, nu cred că a mai făcut de cinci ori pe ea. Atât. Vedeți ce am văzut și eu?
