Le fac din ce în ce mai puține poze copiilor. Dacă vreți să zic ceva adevărat, acest fapt ar fi că bloggerii stau numai cu telefonul în mână. Am făcut poze zilnic cât am scris în fiecare zi în acest jurnal și, în cele mai faine momente eu eram cea care zicea -Stai să fac o poză. Ce să mai zic de cei care filmează, fac poze profesionale în parc, la masă, la film sau când le citesc?
Mi-aș dori ca acest an să fie unul sabatic în care eu să-mi dau seama cine sunt și ce ar trebui să fac dar singurul mod în care pot deveni sălbatică ca naiba, ca mamă de doi copii, este acela în care alerg ca descreierata prin tot satul sau scriu noaptea ca hoții.
N-am furat nimic, Sau am furat pentru că n-am plătit încă niciun curs de Care e menirea mea? deși le-am dat adresa de e-mail. Și, totuși, nu am altă întrebare în afară de asta.
A, m-am mai gândit azi (poate pentru că fac mai puține poze), că nu prea par să am nevoie de ajutor. Mi-a mai zis-o un tip necunoscut într-un dialog dintr-un curs. Dar eu cred că am. Nu știu în ce fel, dar am.
Desigur, mai voiam să scriu un articol întreg despre cum avem nevoie să integrăm fericirea. Pentru niste copii crescuți cu informația disponibilă în copilăria noastră, cred că ar fi sănătos să ajungem într-o zi la un terapeut și să-i spunem : -Frate, învață-mă să integrez fericirea! Să nu mă mai tem că se va întâmpla ceva rău, să nu mai cred că e pur noroc, să înțeleg că merit. Să înțeleg că asta e viața mea acum și nu mi-o i-a nimeni. Că nu e nimeni care să mă abandoneze pentru că mă am pe mine.
Eu trebuie să integrez foarte bine poza asta de mai jos și, mai ales, cum mă simt când mă uit la ea.
