ziua 303
Să merg pe munte la finalul acestui timp de gândire de câteva zile pe care mi l-am acordat a fost o decizie care a venit dincolo de mine. Am zis seara și s-a întâmplat dimineața. Au trecut opt ani în care am zis de mai multe ori seara și nu ne-a ieșit dimineața. Ne-a ieșit Ciucaș, ne-a ieșit Muntele Roșu dar nu ne-a ieșit Omu. I-am zis timp de gândire dar a fost și timp de revenire pentru că a trebuit să îmi dau seama ce e mai important pentru mine și ce măsură îmi stabilesc. Am ajuns să cred că uneori mi-a fost mai ușor să cad într-o extremă decât să învăț să mă temperez. Așa se face că tocmai am ieșit din ceea ce cred că se poate numi burnout cu un orar al meu scris pe spatele orarului copilului. Orar care șade pe birou. Am zis.
Nu să scriu este problema, ci să rămână ceea ce scriu relevant.
Trebuie să rămân eu o mamă suficient de bună și care are grijă de sine și abia apoi să dau mai departe și tot ce știu despre cum să facem să sădim lucruri bune în copiii nostri. Să mă pot bucura de tot ceea ce trăiesc este pentru mine mai important decât să reușesc.
Drumul și-a făcut treaba și, deși îmi aminteam creste superbe înconjurate de nori, de data asta, prima pătură de nori se zărea la zeci de kilometri depărtare. Vedeam păsările dar parcă ele nu ne băgau în seamă iar eu mi-am amintit că data trecută o pasăre a călătorit cu noi tot drumul dus întors. M-am gândit că pasărea aceea a fost un semn bun pentru noi la momentul acela și m-am întrebat dacă și de data asta voi primi unul. Am făcut asta privind cu nesaț la creste, la cer și la toată acea frumusețe care se desfășura pe zeci de kilmetri în depărtare: -Ce limpede e totul! Mi-am zis de mai mult ori. Si cred că asta a fost semnul.
