Inspirată fiind de Gáspár György, unul din mentorii mei de la cursul de educator parental și foarte cunoscut psiholog clinician, m-am gândit mult la sinele meu pierdut zilele acestea. Deși am citit și m-am simțit apropiată de teoria Imago, parcă niciodată, nu mi-a fost atât de clar ca acum cum să mă gândesc la sinele meu pierdut.
Conform Teoriei Imago părți din sinele nostru autentic care a fost cu dificultate acceptat de cei din jur sau acele părți din noi despre care ni s-a arătat că nu sunt ceea ce trebuie la acel moment au devenit ceea ce numim astăzi „Sinele pierdut“. În Imago se vorbește și despre „Sinele ascuns“, „Sinele negat“, „Sinele fals“ dar Gáspár a scris în acel status pe Facebook doar despre sinele pierdut și cuvintele lui sunau cam așa:
În teoria Imago există un principiu care se referă la părțile pierdute ale sinelui. Mai exact, părți din noi care, din varii motive, nu s-au dezvoltat sau sunt subdezvoltate și care ne sărăcesc sufletește.
Una din părțile mele pierdute este latura ludică și jovială; din fericire, odată conștientizate părțile pierdute și apoi exersate.. acestea ajung să devină parte integrantă din noi și să ne îmbogățească psihologic.
Știm că ne naștem cu un sine întreg. Toți copiii cred despre sine că sunt minuați și compleți atunci când se nasc. Apoi, pe măsura și creștem și ne adaptăm mediului în care trăim pierdem bucăți din acest sine dezvoltând în locul acestor părți mecanisme care ne asigură siguranța și supraviețuirea.
De exemplu, putem dezvolta un tip de atașament evitant ca să nu simțim durerea pe care am simțit-o atunci când îngrijitorul nostru de bază din copilărie, din varii motive, ne-a respins. Acest mecanism a fost util atunci, ne-a ferit de o experiență de viață grea, dar acum tot acest mecanism ne împiedică să ne deschidem în relațiile noastre din prezent iar acest lucru afectează partenerul, copiii noștri, pe noi înșine. Consider că, în calitatea de aduți, călătoria reîntregirii acestui sine pierdut reprezintă calea spre fericirea și linistea noastră interioară. Totodată și debarasarea mecanismelor de apărare pe care le-am dezvoltat iar acum nu ne mai folosesc, doar ne încurcă existența din prezent.
Ceea ce am citit în acele rânduri m-a făcut să mă gândesc câteva zile la ce parte din mine am simțit că a lipsit și nu s-a dezvoltat. Nu am avut nevoie de un exercițiu special ci doar de timp și disponibilitate către introspecție. M-am întrebat, pur și simplu, care este acea parte pe care eu nu am mai avut capacitatea să o folosesc la potențial maxim. Gândul m-a dus către răspunsul căutărilor mele recente și nu întâmplător am rezonat atât de mult cu aceste rânduri despre sinele pierdut scrise de Gáspár.
Eu nu mi-am pierdut spirtul ludic, așa cum povestește că i s-a întâmplat lui, ci chiar opusul. Eu simt că mi-am pierdut simțul măsurii. Un fel de termostat interior cu care să măsor aici e prea mult sau aici e prea puțin. Aici e prea mult pentru corp și prea puțin pentru minte. Aici sunt multe cuvinte și puține fapte. Aici faci mult și nu merită.
Dacă te gândești, așa cum am făcut-o eu, ce parte din tine ai avea nevoie să recuperezi?
