Am auzit o mamă povestindu-i fetiței ei că, atunci când ea era mică și nu avea răbdare să stea ca mama ei să îi pieptăne părul, aceasta o bătea. Deși femeia care povestește este acum adult, în tonul vocii ei se simte tristețea. Cam ca atunci când simți că ți s-a făcut o mare nedreptate.
Fetița se gândește puțin, duce degetul mare la gură și spune ca pentru sine: -Dar tu ai avut părul scurt tot timpul. Și pe mine m-ai tuns scurt în trecut iar eu am fost supărată puțin pe tine pentru că făceai asta. Dar, e drept, nici eu nu voiam deloc să stau la pieptănat..
Fetița se gândește și mai mult. -Deci nu m-ai bătut dar m-ai tuns ceea ce e mai puțin dureros. Deci tu făcut mai bine cu mine decât ți s-a făcut ție dar eu nu am văzut asta.
M-am gândit mult la mama cu rană nevindecată în suflet și la fetița bosumflată că nu a avut părul lung și mi-am dat seama că, într-adevăr, a ne privi mamele ca pe fiicele mamelor lor ar putea să ne schimbe puțin perspectiva.
Putem vedea vindecarea ce, uneori, nu are loc decât pe parcursul mai multor generații: mama lovită preferă să taie din părul fetei și nu o lovește – fiica ei nu îi lovește nepoata și nici nu îi taie din păr.
E un drum lung iar pașii lor par foarte mici dar când te gândești la saltul făcut de cele trei femei pe parcursul a doar o generație .. cum au eliminat suferința din măcar un loc. Îmi vine să le pup.
