Ziua solstițiului.
După toate îndemnurile algoritmului facebook astăzi ar fi trebuit să fac liste mentale sau să îmi iau un moment de introspecție în care să îmi iau la revedere de la anul ce se pregătește să se încheie. Un moment energetic foarte bun, plus imensa lună plină, un moment care să mă ajute să văd mai clar pentru ce sunt recunoscătoare, ce am nevoie să las în urmă sau ce semințe sădesc pentru anul ce vine. Am avut aceasta intenție, algoritmul mă cunoaște bine, ba chiar am vrut să fac un jurnal pe luni. Apoi Radu s-a trezit și am mers cu el din nou în pat. In cele cinci minute cât i-a luat lui să adoarmă, privind în întuneric cu ochii în tavan, m-am gândit la ce aș putea să scriu. Culmea, mi-a venit în minte experiența de la ora 2 dimineața din noaptea dintre ani, moment în care am deschis ochii, din somn, și m-am simțit alt om. Iarna trecută n-am făcut rezoluții de sfârșit de an ci am procesat frica de moarte și doliul transgenerațional. Momentul acela din creierii nopții a fost ca pragul de dincolo.
Apoi am dat drumul tuturor ideilor din capul meu să iasă și nu e nicio problemă dacă am rămas fără. Eu anul acesta mi-am făcut rezoluția pe zile și am aflat ce mă face să plâng, să râd, să țip, să dansez. Am dăruit zilelor un corp din litere iar ele mi-au oferit claritatea și structură. M-am epuizat și încă nu sunt convinsă că m-am învățat minte. Am continuat să alerg puțin și să scriu mai mult; cine știe cum înclină anul acesta balanța. Mi-am găsit în cele două codul meu de a fi și de a crește. Ca un descreierat sau un calugăr budist. Dacă pierd ceva, câștig altceva și așa funcționează natura.