Am copilărit într-un loc în care poarta dinspre stradă și ușa casei nu se încuiau niciodată. Vecini, prieteni, rude treceau nestingheriți pe lângă cei doi câini și singurul mod în care puteai să îți dai seama că a intrat cineva era când auzeai „Ce faci, Tanțo?”. Tanța e bunică-mea, mama mamei, pe lângă care am crescut.
Atunci când am intrat la liceu, părinții au cumpărat o garsonieră în care am locuit, cu întreruperi, zece sau unsprezece ani. Învățată ca acasă nu am încuiat ușa mult timp după ce m-am mutat. Într-o seară, nu știu ce-mi veni că am incuiat-o. În miezul aceleiași nopți am fost trezită de un ciocănit puternic și de zgomotul făcut de clanța forțată. În scurt timp zgomotul s-a oprit și mi-am imaginat că cineva greșise palierul dar inima mea bubuia și nu mă gândeam decât ce bine că fusese ușa încuiată. De atunci am continuat să încui ușa dar o deschideam când se auzea ciocănitul unei prietene, al unei colege, al iubitului devenit soț și al tuturor celor care aveau nevoie să intre.
Pentru că, desi încuiată, ușa mea a fost dintotdeauna deschisă.
Nu știu dacă din cauză că așa am pomenit de când mă știu sau pentru că, așa cum aveam să stabilesc mai târziu, una din valorile mele cele mai înalte ține relațiile cu cei din jur dar asta este ceea ce imi aduce bucurie în viața de zi cu zi.
Nu văzusem până astăzi comentariul unei cititoare cu care am mai conversat de-a lungul timpului a articolul acesta. Zice așa: „Multumesc pentru postarile zilnice, apreciez efortul, si mai ales faptul ca va primiti cititorii în intimitatea unui camin cald, cu copii mici si nazdravani, si parinti atenti si muncitori.
Va doresc un an bun, armonie în casnicie, sanatate si spor tuturor.”
La nici jumătate de an de când m-am mutat din casa în care am copilărit ca să locuiesc cu soțul meu într-un loc suficient de aproape dar totuși diferit am înființat acest blog. O poartă. Așa cum am realizat astăzi: o poartă deschisă.
Mulțumesc și eu pentru urări dar și pentru conștientizare!
Am
păstrat cevasă se știe de la intrare semne